Focul
vânăt e gonit de vânt,
Zările-au
uitat să mă mai doară...
De
iubire-ntâia oară cânt,
La
scandal renunţ întâia oară.
Am
fost crâng părăginit pe loc,
La
femei şi vodcă dam năvală.
Nu-mi
mai place azi să beau, să joc,
Să-mi
pierd viaţa fără socoteală.
E
de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ţi
văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitând
întregul tău trecut,
Tu
să nu mai poţi pleca la altul
Tu
- mers gingaş, tu, surâsul meu,
Dac-ai
şti, cu inima-i pustie,
Cum
poate iubi un derbedeu
Şi
cât poate de supus să-ţi fie.
Cârciumile
le-aş uita pe veci,
N-aş
mai şti nici versul ce înseamnă,
De-aş
atinge aceste braţe reci
Şi-al
tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic
te-aş urma pe-acest pământ,
Depărtarea
mi-ar părea uşoară...
De
iubire-ntâia oară cânt,
La
scandal renunţ întâia oară.
Nu
regret, nu mă jelesc, nu strig.
Toate
trec ca floarea spulberată.
Veştejit
de-al toamnei mele frig
Nu
voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai
să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inima
răcită prea devreme.
S-o
pornesc desculţ din nou la drum,
Stamba
luncii n-o să mă mai cheme.
Dor
de ducă! Tot mai rar, mai rar
Pui
pe buze flacăra pornirii.
O!
Pierdutul prospeţimii har
Cu
vioiul clocot al simţirii!
În
dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am
trăit sau te-am visat doar, viată?
Parcă
pe un cal trandafiriu
Vesel
galopai de dimineaţă.
Toţi
suntem vremelnici pentru veci,
Rar
ning fragii frunzele deşarte...
Binecuvântat
să fie deci
Că
trăiesc şi să mă duc spre moarte.