Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi părinte (Albert Camus) Dimineaţa mahmur Privesc împrejur, Puţin adormit Şi cam ofilit. Foarte îngrozit Văd aruncate Vase uitate, Tacâmuri, Pahare cu vinuri Amestecate, Care tronează Sau delirează La întâmplare În camera mare.
Felia de tort Fără suport Într-o scrumieră Sub o frapieră, Paharul vărsat Ce a colorat Cu vinul roşcat Faţa de masă Nouă în casă. Dar peste toate Vai! Nu se poate! Doarme un băiat La gât descheiat Şi tare-afumat. Colo o fată Mai aranjată Stă machiată, C-o prăjitură Uitată în gură, Capul îl are Pe farfurioare. Din altă parte, Nu prea departe, Cum e glazura Sforăitura Unei cochete Tipe brunete Cu nasu-n perete.
Acum la sfârşit De ce mi-ai şoptit? C-un glas răguşit, Că-n potopul lor N-a fost semafor. Nici chiar avarii Cu toţi tătarii De-ar fi năvălit, N-ar fi reuşit, Ce-au înfăptuit Ai mei invitaţi. Şi apropiaţi Prieteni de-o seară
Nu regreta nicicând timpul trecut, Ci bucura-te de tot ce ai acum. Nu regreta, nu plânge, bucură-te, Speră, tânjeşte şi visează, Doreşte-ţi o altă lume-n care să trăim. O lume cum vrem noi s-o construim, O lume proiectată de gândurile nopţii. O lume a iubirii fără prejudecăţi Ascunsă de lumea răutăcioasă, crudă. O lume în care vom fi veşnic tineri, Nemuritori Şi lasă ziua de azi, să fie pragul fericirii, Pragul peste care eu te trec in braţe…