Focul vânăt (Serghei Esenin)

Focul vânăt e gonit de vânt,

Zările-au uitat să mă mai doară...

De iubire-ntâia oară cânt,

La scandal renunţ întâia oară.

Am fost crâng părăginit pe loc,

La femei şi vodcă dam năvală.

Nu-mi mai place azi să beau, să joc,

Să-mi pierd viaţa fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut,

Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,

Ca uitând întregul tău trecut,

Tu să nu mai poţi pleca la altul

Tu - mers gingaş, tu, surâsul meu,

Dac-ai şti, cu inima-i pustie,

Cum poate iubi un derbedeu

Şi cât poate de supus să-ţi fie.

Cârciumile le-aş uita pe veci,

N-aş mai şti nici versul ce înseamnă,

De-aş atinge aceste braţe reci

Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veşnic te-aş urma pe-acest pământ,

Depărtarea mi-ar părea uşoară...

De iubire-ntâia oară cânt,

La scandal renunţ întâia oară.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.

Toate trec ca floarea spulberată.

Veştejit de-al toamnei mele frig

Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum

Inima răcită prea devreme.

S-o pornesc desculţ din nou la drum,

Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar

Pui pe buze flacăra pornirii.

O! Pierdutul prospeţimii har

Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viată?

Parcă pe un cal trandafiriu

Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fragii frunzele deşarte...

Binecuvântat să fie deci

Că trăiesc şi să mă duc spre moarte.