Ca o cascadă îţi cade părul lung pe umeri
şi îţi mângâie fruntea, ochii şi guriţa…
Hei! Nu e măr, îmi strigi,
când îmi înfig dinţii în umerii tăi,
iar eu râd flămând,
alunecând cu buzele pe gâtul graţios,
iar pe umerii rotunzi cu mângâieri lacome
şi peste plinul sânilor mi-aleargă
respiraţia grăbită cu aburi calzi, care să te gâdile.
Îţi simt pe buzele lacome freamătul pântecului,
iar in podul palmelor îmi cuibăreşte rotundul feselor,
în timp ce ochii mei ca o lacrimă se preling
de-a lungul coapselor tale prelungi.
Nu vrei să fi a mea? Te-ntreb răguşit,
Când, tremurând de plăcere,
strâng în braţe trupul tău de zeiţă,
iar părul tău lung ne ascunde de toată lumea bârfitoare…
Imi plac versurile tale poetule, tot inainte!
RăspundețiȘtergereSi ca sa inchei intr -o nota putin comica, citand un mare fabulist roman...ce adevar mai graia prin slovele sale...apropo de gura lumii !
"Leul a grăit în clipa
Următoare, către gloată:
“-Câte spune gura lumii!...
Lumea-i josnică, netoată,
Ea le face din mic mare
Şi din apă face praf.
Şi, vedeţi ce-a fost în stare?
Dintr-un fir de păr subţire
Făcu…stâlp de telegraf !"
Vasile Militaru
Frumoase versuri A.K., o taina in duet.
RăspundețiȘtergere